Multi au auzit de cimitirul Bellu, putini l-au vizitat, dar si mai putini stiu povestile din acest cimitir. In perioada Pastelui am petrecut mai multe zile in acest cimitir pentru practica de la facultate, timp in care am fost fascinat sa descopar destinele unor oameni si arhitectura din acest loc. Pot spune ca desi este un cimitir, poate fi un loc placut de plimbare primavara la umbra copacilor intr-o liniste deplina.
Printre cavouri si sculpturi impunatoare, am ramas impresionat de povestea familiei Poroineanu. Foarte multe cupluri vin mereu la acest mormant, ca la un altar, ca si cum iubirea ar fi un alt fel de religie, sa se reculeaga si sa se incarce de vibratiile iubirii de neinfrant, ce razbat din piatra monumentului.
Povestea spune cam asa: doi frati, el si ea, frati buni, de mama si de tata, despartiti de mici si urmand in viata cai fara intalnire, se cunosc la Paris, se indragostesc si se casatoresc in graba. In drum spre tara, povestindu-si unul altuia acele delicioase amanunte ale copilariei, care dau farmec si caldura iubirii, isi dau seama ca sunt frati. Oricat de mult s-ar fi iubit, nu puteau bea pana la fund paharul amar al pacatului - cu aceste cuvinte alese vorbesc candela resele - si s-au hotarat, tot impotriva legilor lui Dumnezeu, sa ramana uniti prin moarte. El o impusca intai pe iubita lui, pe care ii era interzis prin fire sa o iubeasca, apoi isi trage si el un glont in tampla... Rudele lor bogate ar fi inmormantat-o pe nefericita femeie aici, in Bellu, crestineste, iar pe el ca pe sinucigasi: fara slujba, fara cruce la cap, undeva la marginea cimitirului, nu se stie unde.